0 6 minute 2 săptămâni

În ultimul timp, am observat un lucru la mine. Cu cât trec anii, cu atât mi-e mai greu să ghicesc vârsta cuiva. Văd un moş sau o babă pe stradă, şi nu ştiu cât să le dau. De pe la vreo 65 de ani în sus, toţi şi toate arată la fel. Sau poate doar mă amăgesc, pentru că, fie vorba între noi, nici eu nu mai am prea mult până acolo. Nu ştiu ce să cred. În fine… Dar parcă şi mai greu îmi e atunci când îmi propun să fac asta cu oamenii de vârstă mijlocie. Ochiul meu face tot mai greu diferenţa între semnele lăsate de cinci sau zece ani pe faţa, pe şoldurile sau pe pântecul cuiva. Şi mă gândesc oarecum cu părere de rău că jumătate dintre ei ar putea să-mi fie copii. Aici am ajuns.

Am trăit toate astea mai apăsător poate decât oricând în noaptea de Înviere. Până acum ceva vreme, simţeam în orele alea ceva ca o adiere uşoară pe obraji şi prin păr, un aer moale cu care, de data asta, nu m-am mai întâlnit. Nici oamenii parcă n-au mai fost aceiaşi din alţi ani. Mi s-au părut mai străini şi mai îndepărtaţi, chiar dacă uneori umerii aproape că ni se atingeau. Nici gândurile n-am putut să mi le adun ca altădată, şi nici lumânarea n-a mai reuşit să-mi încălzească palma aşa cum o făcea de obicei. Şi atunci, cu privirea în pământ, am încercat să ghicesc vârsta vocilor care veneau din dreapta mea. N-am reuşit însă decât să-mi dau seama că sunt tinere, chiar foarte tinere.

La un moment-dat, n-am mai răbdat şi m-am întors. Nişte băieţandri, că altfel nu pot să le zic, vreo trei sau patru, bănuiesc că încercau să-i facă curte unei grăsane, nici ea nu ştiu câţi ani să fi avut, i-aş fi dat puţini după minte şi mulţi după şuncile care i se revărsau din pantalonii care pocneau pe ea. Şi dintr-odată, ca într-o secvenţă în care camera de filmat se învârte, făcându-te să ameţeşti, le-am văzut doar gurile care rosteau gâţi, mă-ta, Dumnezeii, Cristoşii şi morţii mă-tii. Mă mir şi acum că lumânările au mai avut puterea să ardă, mai ales după ce umflata cu pricina a început să rostogolească pe buze un fel de litanie în care amesteca, parcă la nesfârşit, cuvintele din, Hristos, morţi, a înviat, de fiecare dată în altă ordine. Recunosc că de ani buni, în puţinele mele clipe de linişte deplină, încerc să-mi lămuresc relaţia pe care o am cu Divinitatea, pentru că, spre ruşinea mea, încă n-am reuşit să ajung la o concluzie definitivă, dar în noaptea aceea de Înviere sigur m-am simţit mai aproape de Dumnezeu.

Puţin tulburat de tot ce am văzut şi auzit, am plecat apoi, încet, spre casă. Mi-era mai frig decât ar fi trebuit să-mi fie, aşa că am luat-o pe o scurtătură pe care nu mai mersesem demult. Aproape că n-am mai recunoscut locurile şi cred că nici ele pe mine. Şi nici n-am reuşit să le ghicesc vârsta. Ştiu doar că erau bătrâne încă de pe când eram eu mic. Mic şi mergeam la şcoala spre care duceau. Şcoala la care în unii ani am învăţat mai puţin decât aş fi putut, iar în alţii mai mult decât, poate, aş fi avut nevoie în viaţă. Şcoala aia cu obrajii mereu coşcoviţi, dar cu ochii calzi şi sufletul cel mai bogat din lume. Şcoala aia care mi-a mai tras câte una după cap atunci când, cu prostioarele mele nevinovate sau cu greşelile de mai târziu, am mai supărat-o, dar care, până la urmă, întotdeauna m-a iertat. Şcoala aia pe care abia acum o văd cât de micuţă şi, totuşi, mare e. Şcoala aia pe la care cei trei sau patru nătângi şi grăsana din noaptea aia n-au prea trecut.

După ce-am lăsat lumânarea la intrarea în bloc, am urcat în apartament. Cum uşa de la baie era deschisă, m-am uitat fără să vreau în oglindă şi mi-am trecut degetul peste obraz, prin barba nerasă şi pe jumătate căruntă… Cu cât trec anii,  parcă tot mai puţin aş vrea să le ştiu numărul.

Adrian CRÂNGANU