0 6 minute 2 luni

De la o vreme încoace, îmi pun tot mi serios problema dacă locul meu mai e în presă. Printre ziariştii de azi. Şi chiar nu ştiu ce răspuns să-mi dau. Pe de o parte aş zice că da, că mai e nevoie de unii ca mine. Eu am învăţat şi am crescut la o altă şcoală de jurnalism, la una veche. N-am să spun niciodată că a fost una perfectă, fiindcă aş minţi. Am însă curajul să scriu că şi pe vremea aceea exista şantaj, dar el era microscopic în comparaţie cu cel de azi. Şi recunosc şi că presa era cumpărată, fiindcă dacă aş zice altceva ar râde lumea de mine, dar banii de atunci erau mărunţiş faţă de cât se pompează azi în ea. De aia mă tot întreb, fiindcă eu am trăit altfel, şi nu ştiu dacă mai pot şi dacă vreau să mă mai schimb. Probabil că nu. Nici una, nici alta.

În plus, mă consolez cu gândul că nu sunt singur, sau cel puţin nu încă. Am mai rămas câţiva, nu mulţi, dar destui, totuşi, încât să ştiu că, atunci când vreau să dau un telefon, am cui. I-am văzut pe toţi, m-am întâlnit cu ei săptămâna trecută, la înmormântarea lui Nicolae Irimia, la Ciclova Română. Şi el era unul de-al nostru, dar nu mai e. Nu mai e dintr-o dimineaţă de marţi, când, nu ştiu de ce, ne-a lăsat mai puţini. Cred că vreo zece.

Aşa că noi, ăştia rămaşi, ne-am hotărât, fără să ştim unii de alţii, să vedem, pentru ultima oară, ce mai face Nae. Nu mai face nimic. Culmea e că, dintre toate sutele de amintiri care mi-au trecut prin cap pe lungul, prea lungul drum către Ciclova, cea mai vie a fost aia în care, în unele dimineţi, ne mai punea să-i împingem maşina şi, când ea mergea destul de repede, el sărea în ea dintr-o parte şi pe urmă înjura de toţi Dumnezeii. Mie nimic pe lume nu mi s-a păru mai greu, nici măcar să ridic haltere, şi, slavă Domnului, am ridicat sute de tone la viaţa mea, aşadar nimic nu mi s-a părut mai enervant decât să mă opintesc în spatele unei maşini care nu pleacă la cheie şi să împing până simt că-mi dau duhul, apoi, când e băgată în viteză, să am impresia că mă izbesc de un zid. Mai uşor cred că mi-ar fi fost să trag un tren. Asta a fost amintirea, imaginea pe care am tot văzut-o în faţa ochilor când, pe bancheta din spate, cu capul pe tetieră, încercam să mă gândesc la ceva. Nu certurile, nu tăcerile dintre noi, nici măcar băutele pe care le făceam când mai derapam amândoi. Nu. Ci asta, cu maşina.

Am lucrat împreună vreo 15 ani. Aproape o viaţă de om, când omul merită. Era mai bătrân ca mine, dar nu cu mult. Părea însă mai în vârstă fiindcă era cărunt de pe la 40 de ani, avea o mutră firoscoasă şi mustaţă şmecheră, de ţăran hâtru. De fapt, cred că n-ar fi vrut să fie niciodată altceva şi altfel decât a fost.

Ciclova mi s-a părut goală fără el, parcă-i lipsea ceva. Termometrul de pe ceasul dintre primărie şi biserică arăta 35 de grade când am ajuns. Peste cinci minute am văzut că erau zero grade, iar peste altele cinci a luat-o razna de-a binelea, ba se stingea, ba ne arăta tot felul de linii. Ne-am strâns, noi, ăia vreo zece rămaşi, ziarişti şi scriitori din tot judeţul, în jurul sicriului, şi cred, adică nu cred, sunt sigur că lui Nae i-a crescut inima de bucurie, acolo pe unde o fi fost, când a văzut câţi ne-am adunat la Ciclova pentru el, fiindcă nu se aştepta să venim atâţia. Spun asta fiindcă ştiu sigur că inima lui Nae trăieşte, atâta doar că n-o mai vedem noi.

Directorul unei edituri mi-a întins volumele unu şi doi din „Poveşti de adormit ţăranii”, ultimele cărţi ale lui Nicolae Irimia, în care-şi adunase editorialele scrise de-a lungul unei vieţi. Când l-am întrebat cât mă costă, mi-a spus că rămâne pe data viitoare. Probabil la următoarea înmormântare.

Când să urc în maşină ca să plec, fără să fiu nebun, am auzit un susur uşor. Era, poate, vântul prin teii şi nucii de lângă cimitir, sau poate era inima lui Nae care râdea sau chicotea când a văzut câţi ne-am adunat acolo pentru stăpânul ei.

Adrian CRÂNGANU