0 7 minute o lună

Mai mult ca sigur că toţi caransebeşenii cunosc zona cu acest nume şi probabil că fiecare s-a plimbat, măcar o dată, pe străduţele de pe malul Sebeşului. Bănuim însă că nu mulţi şi-au pus întrebarea de unde până unde o parte a municipiului poartă acest nume, străin oarecum de oraş, iar dacă totuşi şi-au pus-o, puţini au aflat răspunsul. Noi am făcut-o, iar pentru aceasta ne-am adresat poate celui mai îndreptăţit cercetător care putea face lumină în acest caz, prof. Constantin Brătescu, cel care a fost, timp de 35 de ani, directorul Arhivelor Naţionale Caraş-Severin.

În discuţia purtată recent, prof. Constantin Brătescu ne-a spus că, de mai multă vreme, se cunoștea faptul că în subsolul zonei agricole a satului Caransebeșul Nou, cea către răsărit spre satul Zlagna, se afla un zăcământ de cărbune, exploatabil în anumite condiții.

Autoritățile Statului român instalate după înlăturarea regelui Mihai I, copiind programele de evoluție economică din U.R.S.S., puneau mare preț pe industria grea  și exploatarea resurselor subsolului. Cunoscându-se această rezervă de cărbune situată în apropierea căilor de transport, feroviare și rutiere, în 14 noiembrie 1950 s-a hotărât de către Ministerul Minelor și Petrolului înființarea Întreprinderii Carbonifere de Stat „1 Mai” Caransebeș, inițial cu sediul pe Strada Teohari Georgescu, nr. 21, apoi pe Strada 19 Noiembrie, nr. 9-11.

Primele angajări la această întreprindere economică, căreia i se prevedea un viitor de decenii, au avut loc la 1 ianuarie 1951, iar ultimele în iunie 1954. Prezența primilor angajați ai acesteia în oraș este adeverită în 22 decembrie 1950, când se cerea sprijin Sfatului popular orășenesc pentru primirea unor imobile necesare începerii imediate a activității.

La Caransebeș apărea, începând din toamna anului 1950, oficiosul Comitetului Regional Severin al Partidului Muncitoresc Român, intitulat Uzina și Ogorul, în care directorul întreprinderii carbonifere, Forro Rudolf, va publica la începutul lunii martie 1951 un articol intitulat „Întreprinderea Carboniferă de Stat «1 Mai» Caransebeș, factor de bază al electrificării țării”. Autorul articolului a detaliat că s-au modernizat deja două puțuri cu utilaje acordate de către Uniunea Sovietică, aceasta urmând să devină „una din minele cele mai moderne, care vor asigura câțiva zeci de ani alimentarea Uzinei termo-electrice, luând în considerare bogăția totală a zăcământului de lignit din această zonă”.

Pentru asigurarea cadrelor miniere s-a deschis la Caransebeș, începând din aprilie 1951, în clădirea Şcolii pedagogice, o școală de calificare pentru 17 maiștri mineri.

În octombrie 1951 era amenajat deja primul puț de extracție a cărbunelui, conform unei știri din ziarul local, urmând să înceapă exploatarea zăcământului. Pentru anul 1952 se preconiza o cantitate de 50.000 de tone, stabilindu-se ca în anul 1955 să se ajungă la o producție anuală de 250.000 de tone extrase în zonă, însă grosimea straturilor de cărbune era destul de mică, între 3,5 și 6 metri, ne-a spus Constantin Brătescu.

Întreprinderea Carboniferă de Stat „1 Mai” Caransebeș avea în luna august 1952 un număr de 311 angajați, din care 112 mineri calificați, 138 de muncitori necalificați, 30 de ingineri și tehnicieni, și 31 de funcționari.

Se preconiza să se ajungă la aproximativ 8.000 de locuitori, incluzându-i și pe cei de la IPROFIL Balta Sărată, și se  dorea construirea unor școli și alte instituții sociale. De asemenea, se previziona absorbția a 2.500 de angajați, cartierul fiind proiectat între râurile Sebeș și Timiș, în afara zonei de exploatare a zăcământului. La Vălișoara era prevăzută construirea unei termocentrale. Se stabiliseră mai multe etape: în anul 1953 să se ridice 130 de locuințe și 30 de apartamente în blocuri, în anul 1954 asigurarea cazării pentru 420 de salariați, iar în 1955 pentru încă 300 de salariați. În etapa 1955-1960 urma să se asigure cazarea pentru alți 2.150 de angajați.

Mina din Caransebeșul Nou a fost dată în exploatare abia în anul 1953, însă realizările au fost mai mult decât modeste: 2.833 de tone de cărbune față de 8.000 de tone planificate, valoarea producției ridicându-se la 9.919.000 de lei. Din păcate, întreprinderea lucra cu doar 24 de mineri în loc de 62. Au apărut astfel primele semne ale nerentabilității cărbunelui de Caransebeș.

Prospecțiunile geologice efectuate între anii 1952-1954 au scos la iveală adevărata stare a zăcămintelor de cărbune: nu erau straturi mari și compacte de lignit; ele alternau cu cele de pietriș și marnă. Un inconvenient major era cantitatea de apă din galerii. Îngrijorătoare era calitatea slabă a cărbunelui, datorită cantității mari de cenușă din compoziția acestuia.

Între anii 1953-1956 au fost construite 36 de case duble, constatându-se în octombrie 1955 că s-au înregistrat mari întârzieri din lipsa fondurilor, dar și lucrări nesatisfăcătoare.

În anul 1954 au fost date în folosință 18 case (36 de apartamente), celelalte 18 case aflându-se în luna mai 1955 în diverse stadii de construcție sau finisare. Alte locuințe nu s-au mai construit în perioada existenței minei de cărbune.

Nerentabilitatea minei din Caransebeș duce în anii 1956-1957 la pierderea statutului de întreprindere și transformarea în exploatare subordonată Trustului Minier Anina, cel care va asigura și închiderea minei în aceeași perioadă.

Urmele fostei mine se mai văd parțial și astăzi prin câteva clădiri din preajma puțului central de extracție, ne-a mai spus Constantin Brătescu.

Sonia BERGER