0 13 minute 2 luni

În luna august, consemnam în ziar un eveniment care a avut loc la Sacu, scriind atunci că Ioan-Silviu Ploscariu, din satul Tincova, a împlinit vârsta de 101 ani, prilej cu care a fost aniversat de rude, vecini şi de reprezentanţii administraţiei publice locale, în frunte cu primarul Nicolae Daminescu şi viceprimarul Marius Vasile Roşu. Cum povestea sa de viaţă, aşa cum am auzit-o de la cei care îl cunoşteau, mi s-a părut, pe bună dreptate, neobişnuită, m-am hotărât să stau de vorbă cu el, pentru a afla mai multe amănunte despre întâmplările trăite de acesta de-a lungul unui secol, cu atât mai mult cu cât, la împlinirea centenarului, bătrânul a primit Diploma „Vârsta de Aur” de la Primăria Sacu, Diploma aniversară de la Centrul Militar Judeţean Caraş-Severin, Diploma de excelenţă de la Prefectura judeţului, precum şi o dipomă şi o scrisoare de apreciere şi mulţumire din partea MApN, semnată de Nicolae Ciucă, ministrul Apărării de la acea vreme.

Din păcate, în dimineaţa în care m-am dus la Primărie, Nicolae Daminescu mi-a spus că, în urmă cu o zi, bătrânul încetase din viaţă. Acolo am aflat însă că, acum un an, cineva îi luase un interviu, iar la solicitarea mea autorul mi l-a pus cu amabilitate la dispoziţie.

Ioan Ploscariu s-a născut la 21 iulie 1921, din părinţii Petru şi Natalia. A avut două surori, una căsătorită la Cireşu, în județul Timiş, şi una care a murit când el era în Rusia. Are două fete, Susana, care a locuit cu el, şi Natalia care stă la Maciova. Are trei nepoţi, opt strănepoţi şi un stră-strănepot.

„Am făcut 7 clase aici, în Tincova. Am făcut şcoală cu «straiţa la grumaz şi cu tăbliţa», nu ca acum, on-line [n.a.]. Am fost şi epitrop la biserică. Am lucrat în agricultură, am fost ţăran, ca să îmi câştig existenţa. În 1942 m-o înrolat în Armată la Caransebeş, la Infanterie. În 1943 a fost anul lu̕  Regele Mihai, şi ne-o luat înainte cu un an, m-o recrutat la Marină şi după aceea am trecut toţi la Infanterie. Când am plecat în Armată şi apoi pe front, nu eram însurat. Am fost prizonier în Siberia, în Celeabinsk, în Munţii Urali, centru mare muncitoresc, în 1944 am picat, iar în 1948 ne-o eliberat. Prima scrisoare pe care am scris-o în prizonierat a fost în anul 1945, ajungând acasă prin Turcia, că am văzut semiluna pe plic, dar a ajuns în 1947. Cât am fost pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial am avut gradul de caporal. Când am venit acasă mi-au povestit că au trecut ruşii prin satele de pă aci şi că au făcut mult rău, dar vă spun că nu au făcut ruşii ce au făcut românii pă acolo…

Divizia 19 a fost dislocată în Munţii Carpaţi. De câte ori mă gândesc, că mergeam pă drum cu colegii şi dintr-o dată unul era răpus de glonţ, odată nu mai era.

După perioada de instrucţie de un an, am plecat pă front. Din Caransebeş ne-am suit în tren şi ne-or dus până în Rusia, dincolo de Caucaz. Când am trecut în Rusia, într-o dimineaţă la ora 4, am găsit căruţaşii de la artilerie, de la tunuri, erau cu caii acolo. De aici ne-o împărţit pe unităţi, pe batalioane, pe companii. Ne-o dus cu un tren pă acolo până la o vale, din ce îmi aduc aminte, că am văzut o casă împânzită cu verdeaţă, era o infirmerie, numai răniţi. Acolo am găsit pă un ortac din Sacu.

Urma să ocupăm poziţie de luptă sus, undeva pe un deal. Ruşii erau foarte bine instalaţi. Căpitanul care era cu noi ne-o împărţit, pe mine m-o dat la Compania a IV-a.

Odată, era toamnă, m-o chemat comandantul de regiment, era un locotenent-major, să mă prezint la el. Pe front nu erau prea mulţi ofiţeri, majoritatea erau rezervişti. M-am echipat cu muniţie, apă, ceva de mâncare, şi m-am prezentat la el. Ploua tare, am ajuns într-un sat, m-am prezentat la ei şi ne-o trimis la casa cu nr. 135. Am tras căruţa în faţa căşii şi am intrat într-o cameră. Am stat noaptea pe acolo, iar dimineaţa ne-am sculat şi am plecat. Am mers 40 de kilometri până am ajuns unde a trebuit, unde am fost trimişi. Acolo am ajuns la Compania I, acolo era un adăpost. Făceam pază pe malul mării, noaptea…

Nu am fost rănit. Am tras cu brandu’ unde spuneau comandanţii. Primul proiectil l-am tras asupra ruşilor, al doilea a venit din partea lor, drept în ţeavă la noi, făcându-se praf totul. După întâmplarea asta ne-am dus la nemţi şi ne-am adăpostit. Atâta or «bătut» ruşii atunci, ceva grozav. Trăgeam, aruncam cu grenade din tranşee… De tras nu vroiam să trag în nimeni, trăgeam numai în aer, dar într-o zi am fost nevoit, în acele momente de groază, să trag într-un inamic. Mi-a spus comandatul: «Ioane, trage tu primu’, că dacă nu, eşti gata!».

Odată, cum stăteam în tranşee şi urmăream inamicul, a trecut un tanc direct peste noi, peste tranşeu. Mâine-zi am luat-o de dimineaţă pe un drum, am ajuns pe o moşie de cireşi. Am stat o zi acolo, trebuia să găsim unitatea. Am găsit-o şi acolo am stat toată iarna, la adăpostul ăla ne făceam noi de mâncare. Eu eram caporal…

Într-o zi a venit doctorul şi mi-o spus să plec în misiune cu maşina ca să facem recunoaşterea locului, zona unde vom ocupa poziţie de tragere. A venit maşina şi am plecat. Am ajuns într-un sat mare care era pustiu, aproape de Marea Neagră. Aici am stat un an de zile de pază, eu împreună cu colegii. Cu mine pe front a mai fost cumnatu lu̕ sora mea din Cireşu.

S-au mai băgat soldaţi ruşi între noi, dar cum i-au descoperit i-au împuşcat ca pe câini, în faţa noastră, a tuturor.

Înainte cu câteva zile de Paşte, am găsit un spital nemţesc, era numa’  cu scânduri, unde să dormi acolo, era jale! Mai aveam o cutie cu pesmet din război, uscat, cu un pachet de margarină. Am avut un ortac de la Criciova, Păunescu Ilie, care a început să cânte «Cristos a Înviat!», şi după aia am continuat cu toţii. Au venit rusoicile la poartă şi ne-au dat fiecare ce o avut de mâncare.

Au adus stâlpi, sârmă ghimpată, ne-au făcut lagăr. Ne-au îmbarcat şi ne-au dus într-un  lagăr, în pădure. Am ajuns, ne-o debarcat şi am stat 21 de zile în carantină. Nu s-a îmbolnăvit nimeni, ne-o îmbarcat şi ne-o dus la Celeabinsk. Când am trecut prin Munţii Urali, acu era întuneric, acu era ziuă. Am ajuns la Celeabinsk, ne-o debarcat la Lagărul central, cum ar fi la noi centrul de judeţ. Acolo s-au înfiinţat brigăzi, unde eram cam 15-20 de militari. Stăteam în barăci de scândură. Au adus vreo câţiva ruşi mai bătrâni ca să ne păzească. Lucram toată ziua, ba la piatră, ba la curăţat de terenuri de pe acolo, multe, multe…”.

Bătrânul şi-a mai amintit că a lucrat la calea ferată, cu un tractor care se numea „Stalineţ”, iar dacă ruşilor nu le convenea ceva, trebuiau să mute totul în altă parte. Acolo s-a îmbolnăvit destul de grav din cauza mâncării slabe, fiind hrăniţi doar cu varză şi fasole. În lagăr, Ioan Silviu Ploscariu a stat  din luna mai 1944 până în 27 decembrie 1948, ajungând acasă a doua zi de Crăciun.

„Am plecat de acolo din lagăr cu trenu̕, am ajuns aproape de Cernăuţi. După aceea am intrat înapoi în Polonia şi am intrat în România prin Sighetu Marmaţiei. Ne-o dat pe toţi jos din vagoane şi ruşii te verificau ca să fii în regulă cu datele personale. Au găsit multe persoane în neregulă, iar aceştia au mai stat încă 4 ani prizonieri. Acasă o aveam numai pe mama, care a primit înştiinţare de la Primărie că eu îs mort ori dispărut pe câmpul de luptă şi nu mă mai găsesc. A primit mama şi pensie vreo 4.000 de lei de la Primărie. Acasă mi-au pus pomeni, că au crezut că am murit. Când o primit «carce», mama a refuzat banii.

După aceea mama trebuia să meargă până la doctor. În gară la Sacu am văzut vagoanele care veneau din Torontal şi duceau oamenii în Bărăgan, îi deportau. Când o văzut mama, s-o întors înapoi. La Primărie i-o spus unul «Talio, du-te şi spune-i la copilu tău să se pregătească, că vagonul vostru e cel cu numărul 1». Erau vagoanele în gară la Căvăran. Am avut noroc cu unul de la partid, din Lugoj, care era neam cu noi, şi nu am mai plecat.

Am ajuns acasă, aveam una mică, unii şi-au făcut căşi mari. Am început după aceea şi noi să începem să ridicăm casa, am adus piatră, cărămidă, lemn. M-au declarat şi «chiabur», trebuia să le dau cotă la tot, la grâu, la porumb, la carne de porc şi vită, la lapte, la tot. Totul se ducea la Baza de recepţie din Căvăran. Atunci, odată au venit activiştii de partid şi au vrut să mă «ridice». Eu eram în grajd, când i-am văzut am luat-o prin grădină şi dus am fost pe dealuri, am trecut Timişul. După ce am văzut că au plecat, am venit la un vecin şi m-am urcat în podul cu fân şi mă tot uitam pe o gaură din acoperiş. Am stat acolo două nopţi şi trei zile. Am stabilit cu muierea să îmi aducă mâncare într-un anumit loc.

Pe timpul comuniştilor au vrut să mă facă membru de partid, dar nu am vrut.

Au fost vremuri destul de grele, dar nu am crezut să ajung anii ăştia. Am pierdut ani din viaţă, dar cu voia bunului Dumnezeu… Aşa o rânduit El să fie viaţa mea…”.

Petru OPRUŢ

Adrian CRÂNGANU

Foto: Biblioteca Sacu