Fiindcă tot e vară, cald, şi timpul stă, parcă, în loc, şi toată lumea e în concediu, nu ştiu ce m-a apucat să caut prin cutia cu amintiri şi am dat peste nişte fotografii şi însemnări despre o întâmplare petrecută într-o altă vară, care ţin minte că m-a pus pe gânduri multă vreme după ce am trecut pe la Constantin Daicoviciu.

Am fost, atunci,  în Tabăra speologică din zona carstică Peştere – Maciova – Căvăran, împreună cu primarul Daniel Boambeş, ghid de ocazie pentru excursia pe care o plănuisem demult. De la Maciova, am luat-o pe drumul forestier care duce sus, la pădure, iar după vreun kilometru de hurducăieli am zărit-o: două corturi mari, cu umbrarele deschise, sub care se adăposteau cam toate obiectele de care ai nevoie într-o asemenea tabără – de la busolă la căşti şi lanterne, un laptop, compresor pentru umplut buteliile de aer comprimat, şi până la cutii de conserve, veselă de unică folosinţă, un ceainic, un borcan cu zahăr brun, sticle cu apă minerală şi hărţi întinse pe pereţii corturilor, toate erau acolo, într-o dezordine, sunt sigur, foarte riguroasă. Printre copaci se mai zăresc risipite nişte mogâldeţe – încă trei sau patru corturi mai mici, de diferite culori, care seamănau mai degrabă cu nişte fructe coapte căzute din pom.

În jur, îmi închipuiam că aşa trebuie să fi arătat natura în primele zile ale Creaţiei divine – cu totul şi cu totul sălbatică, într-o linişte de început de lume care-ţi răsuna, adânc, în urechi.

Lângă o masă de camping, pe scaune stăteau Iosif Morac, Radu Puşcaş, Adriana Naicu, Tiberiu Trif, Anca Daescu, Karina Wolf şi Ovidiu Ulucian. Cei mai mulţi erau membri ai Asociaţiei Speologice Prusik din Timişoara şi veniseră în tabără în urmă cu câteva zile.

Cum voiam să mergem la Peştera cu Ţug, am fost inspectaţi rapid şi tot iute şi picat examenul. Cizme de cauciuc aveam, însă restul nu era deloc în regulă, fiindcă acolo – ni s-a spus – nu se intră la costum şi cravată, pe care oricum nu le purtam, dar era un fel de a spune, şi o să înţelegem mai târziu de ce.

Pregătirile au mers repede. Tibi a îndesat într-o „banană”, un fel de săculeţ cilindric, impermeabil, căştile pe care urma să ni le punem pe cap în peşteră, Adriana şi-a umplut şi ea „banana” ei cu tot felul de minuni, şi am plecat în sus, pe Valea Maciovei, sau Valea Mare. Tibi, Adriana, Daniel Boambeş şi, cu voia dumneavoastră, eu, Adrian Crânganu.

La început, drumul, despre care ni s-a spus că avea să dureze vreo trei sferturi de oră, n-a fost tocmai rău, adică era şi orizontal, şi uscat. Cu timpul, cizmele ni s-au afundat tot mai tare în noroi, iar mie, cel puţin, panta mi se părea că o să mă ducă direct pe Everest. În stânga noastră, de-a lungul pârâului, abia am desluşit un zid de sprijin acoperit de muşchi verzi şi am tras concluzia că a fost construit cel puţin pe timpul Imperiului Austro-Ungar. În dreapta, câinele mare şi negru, cu urechi blegi, de la exploatarea forestieră, se uita la noi a milă goală, cu capul uriaş aplecat într-o parte.

Micul nostru grup expediţionar a înaintat însă voiniceşte, prin noroiul care cel puţin mie mi se părea că ne-a ajuns până la urechi. Tibi început să spună povestea Peşterii cu Ţug, scrisă chiar de el. „Cu un an înainte, am făcut o explorare de exterior. Era zăpadă şi am coborât în vale, unde am văzut o adâncitură. M-am apropiat, am văzut că e vorba de o gaură şi am intrat. A fost o întâmplare. I-am pus numele de Ponorul cu Ţug fiindcă la intrare e curent, iarna trage aerul în interior, iar vara suflă cu răcoare afară. Atunci, la început, am încercat să intru, am băgat picioarele până la genunchi, apoi am venit din nou cu o maşină de spart piatra şi am lărgit gaura, după care am intrat. Anul ăsta am venit cu colegii s-o cartografiem. Sunt foarte multe formaţiuni frumoase acolo, dar se ajunge destul de greu la ele”.

După un timp pe care nu am putut nici măcar să-l aproximez la cât de obosit eram deja, undeva în stânga, printre tufe, am zărit o deschizătură în stâncă. Ne-am apropiat, ne-am schimbat hainele cu unele care puteau fi foarte bine aruncate la ieşire, ne-am aşezat pe cap nişte căşti, cu o lanternă mare în frunte şi altele două, subţiri, în lateral, ne-am luat mânuşile şi aşa, arătând ca nişte Terminatori, am bătut la poarta dealului, şi el ne-a primit în casa sa. După vreo 20 de metri de mers de-a buşilea pe coate şi genunchi, am putut să ne ridicăm, dar nu pentru multă vreme. Nici nu m-am îndreptat bine de spate, că am repetat figura din nou, dar a meritat.

Încercam să leg ceea ce vedeam de cele spuse de Radu în tabără, în instructajul de cinci minute pe care ni-l făcuse înainte de plecare. Ne aflam într-una dintre cele 26 de peşteri din zonă, cu o lungime estimată de aproximativ 2 kilometri. Mi se spusese ceva de un curs subteran de apă, şi el era la picioarele mele, spălându-mi noroiul de pe cizme. Înaintăm cu grijă. Peştera şerpuia, senzaţia dată de meandrele săpate în marno-calcare, dacă ţineam eu bine minte spusele lui Radu. Din loc în loc, broboane de sudoare curgeau de pe frunţile pereţilor, iar dantela stalactitelor m-a lăsat de câteva ori cu gura căscată. Din loc în loc, tavanul se înălţa până la cer, şi lateral am văzut galeriile fosile, în care nu mai curge apa. Într-un colţ am zărit şi grămăjoara de oase de Urs de Peşteră, Ursus Spelaeus, animal care a trăit acum 20.000 de ani prin părţile noastre, o mostră fiind ridicată pentru studiu de un paleontolog chiar cu o zi înainte de vizita noastră. Peştera, aşa cum fuseserăm puşi în temă, se termina printr-un sifon explorat, sau „plonjat” de Tibi, care însă se înfunda, fiind colmatat cu pietriş şi nisip.

Intenţionat am lăsat pentru la urmă „comoara” din Ponorul cu Ţug, o formaţiune din „calcit destul de curat”, căreia Daniel Boambeş i-a spus „Moş Crăciun”, Tibi a botezat-o „Conopida”, iar eu am ridicat-o la rangul de „Rochia albă de mireasă”.

În tabără, Radu mi-a povestit de ce se afla, de fapt, pe Valea Maciovei: explorarea şi cartarea Ponorului cu Ţug şi a Peşterii Zânelor, descoperită şi botezată astfel de Tibi, lângă satul Peştere. Mi-a vorbit mai mult despre a doua, fiindcă pe prima am văzut-o. Până nu demult, cu cele 15 sifoane ale ei, a fost unică în România, şi a fost detronată de o peşteră cu 18 sifoane, descoperită tot în Caraş-Severin, în zona Cărbunari – Cheile Nerei.

În maşină, în drum spre Caransebeş, ţinând în poale excelentul album de fotografii „Dincolo de lumină”, din care Radu Puşcaş ne-a dăruit la plecare câte un exemplar şi mie şi domnului primar, ţin minte că gândul mi s-a întors la „Rochia albă de mireasă” şi am simţit o strângere de inimă, fiindcă a trebuit s-o las acolo singură, în întuneric, poate pentru câteva mii de ani sau poate pentru totdeauna.

Adrian CRÂNGANU