0 8 minute 4 luni

Pe unul dintre coridoarele spaţioase ale Vilei „Lia” de la Marga, acolo unde locuiesc soţii Jompan, există un perete magic, de la care e greu, dacă nu imposibil, să-ţi mai iei privirea. Ochii îţi fug de la un obiect la altul, nehotărâţi cărei minuni să-i acorde mai multă atenţie. Culorile şi formele sunt desăvârşite, iar dimensiunile lor te fac să te întrebi dacă nu cumva, odată intrat pe uşa casei, ai păşit într-o ţară a poveştilor, un ţinut de basm care te trimite, fără măcar să-ţi dai seama, în îndepărtata lume a copilăriei.

Pe peretele vrăjit stau agăţate în jur de 160 de obiecte, mare parte dintre acestea provenind dintr-o expoziţie găzduită pe vremuri în şcoală, prin 1970, când, în acţiunea „Căutătorii de comori”, copiii au îmbogăţit-o cu ce au găsit prin beciuri şi prin poduri, adăugând, în ani, şi jucăriile muzicale create de ei. Când numărul lor a crescut, Dumitru Jompan s-a hotărât să le mute în casa sa.

În timp ce Domn’ profesor povesteşte, ca să nu strice înregistrarea, Doamna Lia intră tiptil cu o farfurie cu prăjituri şi o aşează pe masă. Mănânc câteva, apoi, deşi observ un şerveţel în dreapta mea, prefer să mă ling, pe furiş, pe degete, şi ascult în continuare.

În afara pieselor „recuperate” de la Marga, un adevărat hăţiş de obiecte din lemn, cea mai mare parte folosite în gospodării, foarte vechi după culoarea închisă cu care le-a îmbrăcat timpul, care au ajuns acolo fie prin donaţii, fie fiind colecţionate de renumitul dirijor al Corului din Marga de la sătenii din localităţile învecinate, în colecţia lui Dumitru Jompan se mai găsesc piese pe care i le-au adus de peste mări şi ţări câţiva prieteni, multe primite de la familia Ness, doamna fiind originară din Marga şi fostă elevă a maestrului. Întrebat dacă are cunoştinţă ca vreo colecţie asemănătoare să mai existe pe undeva în România, Dumitru Jompan a răspuns că e posibil să mai fie una, la Timişoara, ea aparţinând organologului Ovidiu Papană. De asemenea, o doamnă, Denise Pop, de la Muzeul Omului din Paris, i-a spus mai demult că acolo ar avea o asemenea secţiune, cu jucării transformate în instrumente muzicale.

Şi mi-a mai arătat  Dumitru Jompan un caiet cu impresii, pe care l-a botezat „Carte de Onoare II”, în care vizitatorii şi-au aşternut gândurile. Şi fiindcă veni vorba de cărţi, Doamna Lia era îngrijorată de soarta celor 14.000 de volume care îmbracă pereţii vilei care-i poartă numele, fiindcă în ziua de azi nimeni nu mai citeşte.

Şterpelesc vreo trei prăjiturele, topite, ca şi mine, de căldură, şi coborâm câteva trepte, ca să ajungem în coridorul vrăjit. Jucăriile, un amestec încântător de tuburi, de forme pline, voluptoase sau ascuţite, de mărimi care îţi pun imaginaţia la grea încercare, sunt împărţite pe trei categorii: de percuţie, care e şi cea mai bine reprezentată în colecţia reputatului muzicolog, cele cu corzi, şi cele de suflat.

Mă pierd pur şi simplu printre ele. Văd o copie după „prima vioară a lui Enescu”, căreia moldovenii îi spuneau „strujan de păpuşoi”, de fapt două segmente dintr-un lujer de porumb şi câteva corzi rudimentare, piesă la care maestrul ţine foarte, foarte mult, apoi instrumente de ceramică, nişte cuci şi alte păsări făcute de olari, care imită trilurile, multe confecţionate de celebrul artizan Ionică Stepan de la Biniş, sau un fragment de nai cu trei tuburi, primit din Lituania. Îmi mai arată apoi un tub din bambus în care au fost înfipte cuie şi care are în interior nişte scoici, instrument care, dacă e mişcat, scoate un sunet care imită ploaia, fiind folosit în India pentru invocarea precipitaţiilor, aşa cum la noi este obiceiul Paparudelor. Îl răsuceşte puţin şi susurul scoicilor dinăuntru îţi farmecă auzul.

O altă piesă de rezistenţă a colecţiei distinsului muzicolog de la Marga este o broscuţă neagră, din abanos, cu o creastă zimţată pe spinare, peste care, dacă treci cu un beţişor, tot din lemn, sunetul te face să cobori privirea la picioare, şi să te uiţi apoi în jur, să te convingi că n-ai nimerit într-o baltă. Mai văd viori şi chitare, unele obişnuite, altele cât degetul, şi un xilofon auriu care scotea un sunet minunat, metalic, încât, atunci când am auzit că e din lemn, l-am întors pe toate părţile ca să mă conving că aşa este, şi puţin a lipsit să nu pun mâna pe vreunul dintre aceste instrumente şi să mă prostesc pur şi simplu, eu neavând defel înclinaţii muzicale, dar am reuşit să mă abţin. La un moment-dat, Doamna Lia a scos de undeva un ditamai buciumul, instrument pe care l-am văzut pentru prima oară „în carne şi oase”, şi i-a spus soţului că e gata să-i dea un milion dacă reuşeşte să scoată un singur sunet măcar suflând în el. Ca şi mine, şi Dumitru Jompan s-a abţinut, pentru că bărbaţii nu se ating de aşa ceva, doar tulnicăresele. Pe asta n-o ştiam.

Deşi, fără să vreau, mai mereu mi-am întors privirea spre uşă, am lăsat totuşi pentru la sfârşit întrebarea ce e cu peretele acela plin cu zeci de păpuşi de toate formele, mărimile şi culorile. Maestrul mi-a spus că e colecţia soţiei, lucru de care, iarăşi, recunosc că n-am ştiut. Ştiu însă că mă voi întoarce la Vila „Lia”, ca să mă ocup de ele aşa cum se cuvine.

Lumea celor mari, de afară, m-a întâmpinat cu un soare criminal. Pe la jumătatea drumului dintre Marga şi Caransebeş, mi-a răsunat în urechi, răsărit din cine ştie ce dorinţe ascunse, sunetul calm al tubului de bambus şi cuvintele gazdei mele: „Înăuntru sunt bucăţele de scoici, sau poate pietricele, care coboară încet prin măduva poroasă. Nu ştiu, că nu l-am deschis, aş strica jucăria şi ea e un tabu pentru mine. Imită sunetul ploii…”.

În timpul ăsta, soarele, transpirat şi el, se tot chinuia să mă ucidă pentru ultima oară.

Adrian CRÂNGANU