Moș Nicolae juca un rol aparte în seria Sărbătorilor, fiindcă era singurul personaj fabulos cu care veneam direct în contact. Spre deosebire de Iepuraş, care deja sărise întotdeauna peste gard când ieşeam noi în curte să căutam cuiburile, sau Moș Crăciun, care era un înger, ce dispărea diafan după ce lumânările şi artificiile erau aprinse în brad, Moș Nicolae apărea „de-adevărat” în casa noastră. Gândul la acest eveniment mă umplea de emoție și teamă, căci era posibil să-l aducă cu el pe Krampus, aghiotantul lui. În imaginaţia mea, acesta era un fel de drac negru, mare, cu păr şi copite, cu coarne şi coadă și care îi bagă în sac pe copii și îi duce în pădure. Ce se întâmpla mai departe în pădure, nici nu aveam curajul să-mi imaginez… Krampus dădea târcoale casei încă înainte de sosirea Moșului, lucru de care „m-am convins” printr-o întâmplare care mi-a băgat frica în oase.

Era în seara zilei de 5 decembrie 1964 şi la noi se încetăţenise obiceiul ca Moș Nicolae să vină în această zi, fiindcă pe 6 decembrie, când ar fi trebuit să găsim dimineața cadourile în cizme, mergeam la şcoală și nu era timp de festivități. La Caransebeş se lăsase de mult întunericul și, proporțional cu bezna nopții, creștea în mine nerăbdarea… Contrar consensului stabilit în familie, conform căruia nu trebuia ca în asemenea zile să mai ieșim afară din camere, pentru a nu-l perturba pe Moș, eu m-am gândit să mă duc totuși să arunc o privire. M-am strecurat prin dormitorul dinspre curte, rece și întunecat, și ţuşti… am deschis încetişor uşa: coridorul lung și înghețat se întindea în fața ochilor mei scufundat în tăcere și noapte… Dar, deodată, privirea a căzut pe unul din geamurile din dreapta mea, larg deschis, peste al cărui pervaz atârna din exterior spre interior un lanț metalic dublu și gros, pe care luna arunca o lumină albă şi rece și care se mişca încetişor, parcă scuturat de o mână nevăzută. Cumplită sperietură! N-am știut cum să alerg mai repede înapoi în camera mare și caldă, convinsă fiind că pe-acolo, pe-afară, tocmai umbla Krampus.

N-a durat mult și… s-a auzit clinchetul clopoţelului de alarmă, care vestea sosirea lui Moș Nicolae. Încă înfricoșată de cele întâmplate anterior, m-am retras în brațele tatălui meu, care, fiind puternic, m-ar fi putut apăra cel mai bine în caz de nevoie. Mama s-a dus în întâmpinarea lui, întrebând ostentativ, cu voce tare, dacă e cu Krampus sau singur?! De-abia după ce am auzit că e fără „aghiotant”, m-am mai liniştit.

În cameră era adunată toată familia: părinții, mătușa, bunicul, sora mea… Moșul era îmbrăcat cu un cojoc gros, cu blană spre exterior, căciula trasă până pe ochi, barbă albă, şi avea la el, bineînţeles, nelipsitul sac din care urma să scoată cadourile. Dar până la cadouri… trebuia să spunem o poezie, să cântăm, sau să citim ceva, astfel încât să dovedim că meritam să primim altceva decât chichireze de iepure(!) sau o joardă.

Nu-mi amintesc dacă sora mea a spus o poezie sau nu, eu trebuia să citesc din abecedar, eram în clasa întâi, lecția  pentru a doua zi. Pagina cărții îmi stăruie și acum în fața ochilor: un peisaj de iarnă, cu case scufundate în nămeți, iar în prim-plan, un copil îmbrăcat cam  sărăcăcios, un copil ai cărui bocanci abia se vedeau din zăpadă și care era înconjurat din toate părțile de fulgi de nea. Litera pe care tocmai o învăţam era „F” (de la „fulg”) și scurtul text aferent trata aceeași temă. Din cauza emoției, cuvintele parcă nu voiau să se desprindă de pe buze, limba se împleticea și mă bâlbâiam: „F… f… f…ulg”. Cu chiu cu vai, cu poticneli repetate, am reușit să parcurg propozițiile scurte și mi-era foarte rușine, că mă blamasem în fața lui Moș Nicolae și a familiei.

În fine, Moșul a început să scoată din sac câte un dar pentru fiecare și când totul s-a terminat, a băut un păhărel de țuică(!), a plecat luându-şi rămas-bun de la noi şi promiţându-ne că va veni și anul viitor.

Mare uşurare! Și pe când adulţii mai comentau cu seriozitate despre vizita lui, eu arunc replica: „Dar ăsta n-a fost Moș Nicolae, acesta a fost unchiul!”. Stupoare universală… Linişte… Apoi întrebarea firească: „Dar de ce spui asta, de ce crezi acest lucru?”. La care eu răspund: „L-am recunoscut după pantofii albi!!!”. Într-adevăr, unchiul meu purta, la lucrul prin curte și la tăiat lemne, niște pantofi care, în vremuri demult apuse, în tinereţea lui, i-au servit pe terenul de tenis, dar acum, degradaţi în rang, dar încă fiind în stare bună, nu fuseseră aruncaţi „la coşul de gunoi al istoriei”. Mie îmi atrăseseră întotdeauna atenţia prin culoarea lor inedită, prin croiul demodat, dar frumos. Așadar, o banală pereche de pantofi a deconspirat o identitate și un mit!

Nu-mi amintesc dacă în anii următori Moşul, în care nu mai credeam, a venit sau nu. Într-un fel îmi părea rău, fiind sărăcită de o iluzie frumoasă, pe de altă parte asta îmi demonstra că de-acum eram mare(!) și nu mai puteam fi păcălită. La şcoală, ceilalţi copii, care aveau frați mai mari, m-au convins, o dată în plus, că Moș Nicolae nu există, că părinții sunt cei care joacă acest rol. Și totuși… am păstrat până astăzi tradiția ca fiecare să-și pună în seara zilei de 5 decembrie pantofii bine curăţaţi lângă geam, iar după ce Moșul lasă micile cadouri în ei și se face nevăzut, să sune vechiul clopoţel de alarmă, care ne dă de știre că și în acest an a fost pe la noi…

Dintre obiceiurile laice ce însoţeau această Sărbătoare, cel mai pregnant era cel legat de tăiatul porcului. În preajma acestei zile, toată strada răsuna de guiţatul porcilor sacrificați și urgent „metamorfozaţi” în şoric, şunci, cârnaţi, jumere… Primeam și noi o farfurie cu „pomana porcului” de la vecinii noștri, căci la aceștia se întindeau mese bine udate cu ţuică fiartă, uneori adulţii începeau o partida de rummy, ce se întindea mult după miezul nopții. Când se iveau zorii, constatam adesea, prin geamurile smălțuite cu flori de gheaţă, că afară ninsese peste noapte și acest contrast, între gerul lunii decembrie și căldură, respectiv confortul psihic interior, pornea „motoarele” sufleteşti ale tuturor, porniţi, de la mic la mare, pe traiectoria spre următoarea Sărbătoare: Crăciunul!

Carmen MAIOR-DUGAN