În amintirile mele legate de Caransebeş, anotimpurile intrau de regulă brusc, printr-un anume eveniment legat indisolubil de ele. Doar toamna făcea excepție de la această regulă, strecurându-se încet-încet printre zilele încă toride de vară, pe când zilele reci și ploioase ce urmau să vină păreau încă tare departe.

Totuși, primele semne apăreau cam prin 15 august, de Sfânta Maria, când cuibul de berze de pe casa vecinilor se golea… Din primăvară, când soseau, și de-a lungul întregii veri, când urmăream câţi puişori aveau, cum îi hrăneau, cum decurgeau primele încercări de zbor, și până toamna, aruncam la ieșirea zilnică în curte o privire spre acest cuib ce încă dăinuie şi astăzi acolo, de zeci de ani… Toată vara clămpăneau cu ciocurile lor lungi și, deodată, se aşternea tăcerea și atunci știam – a venit toamna!

Cam tot atunci mama dădea semnalul de începere a recapitularii la matematică. Deci scoteam Culegerea lui Gheba şi Olivotto și, volens-nolens, dar mai mult „nolens”, începeam împreună cu prietena mea M. să rezolvăm probleme şi exerciţii. Eu le alegeam pe cele mai ușoare (matematica nu era punctul meu forte!), le rezolvam repede și astfel păreau multe la numărătoare. Gândul, însă, era la joacă și ştrand. „Operațiunea” se desfășura pe masa din curte, răsfoiam culegerea cu coperți groase și maronii și mă întrebam în sinea mea cum poate unora să le placă matematica (M. făcea parte din categoria „unora”).

În fine, un alt semn de toamnă era adusul lemnelor de foc și al rumeguşului. Înainte de sosirea acestora, prindeam frânturi de conversație îngrijorată în familie, referitoare la modul de procurare, costuri etc. Lemnele de bună calitate, adică uscate și fără noduri, erau rezultatul relațiilor și al mitei, care trebuiau date la COMLEMN. Apoi, dintr-odată, sosea un camion care le descărca în fața porții și toți ai casei – proprietari, chiriași plus câţiva vecini – ajutau la cărarea lor, cu coşuri și roabe, în curte. Nu puteau fi lăsate peste noapte afară, căci era pericol să se fure o parte din ele. La căratul lemnelor ajuta de multe ori un om sărac, cunoscut în oraș ca „Săbăilă”, de care îmi era cam frică datorită comportamentului lui… la limita normalității. Era înalt, slab, zdrențăros și murdar, iar ochii mici, de un albastru intens, erau înfundaţi în orbite și parcă te împungeau ca două ace atunci când îndrepta privirea asupra ta. Ca răsplată a muncii lui, Săbăilă primea o sumă modică și un blid cu mâncare caldă. Acesta i se punea pe masa din curte, căci mirosea așa de tare a nespălat, că nu putea fi primit în casă (se spunea și că are păduchi).

Deși căratul lemnelor și al rumeguşului erau munci destul de grele pentru noi, copiii casei, totuși simțeam o anume satisfacție și liniște când le vedem în curte: era, așadar, sigur că iarna nu vom suferi de frig!

Lemnele odată depozitate în fundul curții, urmau sa fie tăiate. Atunci era tocmit Herr V., vecinul nostru de peste drum, care, ca orice german autentic priceput să „inventeze mașinării”, își construise un dispozitiv cu o roată dinţată și un motor, cu care lemnele erau tăiate în butuci. Când Herr V. se deplasa de colo-colo pe străzile din împrejurimi, „motorul” se auzea de departe, ca un behăit de capră bâlbâită într-o stație de amplificare. Iar când începea tăiatul propriu-zis al lemnelor, un șuier lung, ascuțit și opintit, ce se subția în tonalitate pe măsură ce lama intra în fibră, tăia drugul lung la dimensiunea portiţei de teracotă. Pe iarbă rămânea o grămăjoară de rumeguş alb-gălbui, care mirosea frumos a pădure, care se încingea la soarele sfârșitului de vară și în care se tolăneau alene pisicile…

Când şi această operaţiune era încheiată, începea a doua etapă a „muncii voluntare”, respectiv dusul și clăditul butucilor în cămara de lemne, pe care de obicei o rezolvau tata și bunicul, fiindcă de-acum nu mai era grabă.

Tot toamna trebuiau culese perele din cei doi pomi din curte. Fiind foarte înalţi, se recurgea la un „instrument” meșterit de bunicul: de un par lung era fixată o gheară metalică și un săculeţ de pânză solidă. Între degetele ghearei se prindea codiţa perei, se răsucea și fructul cădea în săculeţ. Bucată cu bucată, preţioasa povară se orânduia în coşuri, era dusă în pivniță și se plasa pe rafturile aranjate de-a lungul pereților. Peste iarnă perele deveneau dulci, aromate și zemoase. Mătușa mea le curăţa și mi le aducea după-amiază pe o farfurie la masa la care învăţam. În camera caldă, căci afară se instalase de-acum un alt anotimp, se răspândeau parfumul și toropeala zilelor de septembrie însorit, când, părăsind regnul vegetal, luaseră drumul spre răcoarea şi întunericul subsolului.

În amintirile mele legate de toamnă, un rol deosebit îl joacă duminicile: nicicând peste an, duminicile nu erau mai grave și mai frumoase. Mă trezeam dimineaţa şi privirile-mi cădeau pe frunzişul galben-verzui al nucului. Soarele îl făcea să strălucească, cerul era de un albastru intens, vânticelul adia prin coroana încă bogată, cu un freamăt ușor… Nu știu cum treceau apoi orele (probabil învăţam pentru luni) și după-amiaza devreme începea dangătul lung și profund al clopotelor de la biserica ortodoxă. În sunetul lor era cuprinsă toată profunzimea și părerea de rău, dar și seriozitatea ciclului de viaţă ce urma să mai încheie un an, odată cu venirea iernii. Sunetele erau ample și umpleau tot văzduhul încălzit de un soare mieros. Ici-colo, o pisică se întindea alene, iar printre tulpinile trandafirilor din curte sclipeau în lumina galbenă al începutului de după-amiază fire lucitoare și efemere de păianjen.

În asemenea duminici, mergeam cu sora mea, cu mama şi uneori cu prietena mea M., în Teiuş, la Canton, și ne întorceam de-acolo cu mici bucheţele de brânduşe liliachii. Ne tolăneam la umbra căpiţelor de fân frumos mirositoare, iar mama „ne asculta” la prima lecţie din manualul de limba română: recitarea poeziei obligatorii de la începutul manualului, cea cu „Partidul e-n toate, e-n cele ce sunt,/ Şi-n cele ce mâine vor râde la soare”… etc., etc.

La întoarcere traversam podul mare de peste Timiş și mi se părea că apa era altfel decât în anotimpul cald: parcă curgea mai lent, avea o culoare verde-închis și ducea cu sine, încet, câte o frunză galbenă sau maronie. Uneori intram în apă alunecând pe pietrele acoperite cu alge și umezeala îmi pătrundea prin toți porii. Atunci, când după o tură de înot ieşeam la soare, pielea parcă ardea din cauza apei foarte reci.

Totuși, ziua începerii, fără echivoc, a toamnei era pentru orice şcolar 15 septembrie, prima zi de şcoală.

Dar când sfârșea toamna? Îmi amintesc de un episod din prima parte a copilăriei: îmbrăcată încă destul de ușor, doar cu o jachetă de lână, am ajutat, după puterile mele, la curățarea curții de frunze uscate, vrejuri etc. Le-am strâns cu grebla în grămezi, iar tata le-a dat foc. Era deja pe-nserate, se lăsase frigul, dârdâiam în puloverul meu subțirel, fumul alb-albăstrui, cu miros ușor înecăcios, se ridica în văzduh printre crengile desfrunzite… De-abia am așteptat să intru în casă, în bucătăria caldă. A doua zi dimineață, când m-am trezit, toată curtea era pudrată cu albul primei zăpezi din acel an…

Apoi, când am crescut, aşteptam venirea zăpezii mai „rațional”: după multe zile cenușii, cu ploi şi vânturi reci, vedeam deodată pe dealurile Teiuşului şi pe Muntele Mic o pătură albă, ca o bonetă, ce încununa, ca în filmele de epocă, un cap de bătrână. Atunci știam că e doar o chestiune de zile până ce orașul va primi contururi rotunjite, zgribulindu-se sub povara de nea…

Carmen MAIOR-DUGAN