0 14 minute 6 luni

Până acum două vreo săptămâni, eram absolut sigur că la Lindenfeld se ajunge greu şi că satul aparţine de Gărâna sau de Brebu Nou. M-am gândit la asta cel mai probabil datorită rezonanţei nemţeşti a numelui. Ştiam, din ce-am mai citit şi din ce-am mai ciupit de la jumătatea germană a familiei, că linden înseamnă tei, iar feld – câmp. Deci Câmpul cu tei, o denumire atât de muzicală şi de gingaşă încât şi numai ea singură ar fi trezit în mine dorinţa de a scrie un reportaj despre acel loc. Dar mai era ceva – am auzit de nenumărate ori că aşezarea e pustie, ori că are ba unul, ba doi locuitori, ceea ce pentru un ziarist e mană cerească. Adunând toate astea, şi spunându-mi-se că de fapt satul aparţine comunei Buchin, aflată la o aruncătură de băţ de Caransebeş, m-am hotărât să pornesc neîntârziat la drum.

Ajunşi la Buchin, eu şi colegul meu o luăm la dreapta, cum vii de la Caransebeş, pe drumul care duce la Poiana.

În maşină, mai citesc o dată însemnările din agendă, fiindcă mi-am făcut temele, vreau să ştiu exact unde merg şi la ce să mă aştept acolo.

Deci, Lindenfeld este situat în Munţii Semenic, în valea Vârfului Cracu Teiului, în germană Lindenkamm, la altitudinea de 1.120 de metri.

Localitatea – zicea mai departe în documentul pe care l-am studiat – a fost întemeiată în toamna anului 1828 de către coloniști germani veniți din Boemia, în vecinătatea satelor Buchin, Brebu Nou şi Poiana. Până în 1960, Lindenfeld avea propria structură a satului, cu școală, casă comunitară, propria sursă de electricitate și alimentare cu apă.

Primii coloniști au fost recrutați în perioada 1827-1828, pentru apărarea Banatului împotriva turcilor pe linia de comandă a Graniţei militare bănăţene.

Lindenfeld a fost întemeiat cu 36 de familii, dar, după o scurtă perioadă, au existat o mulțime de nemulțumiri în această așezare. Pentru construirea caselor lor, coloniștii au trebuit mai întâi să taie copacii necesari, autoritățile militare nu şi-au oferit sprijinul, iar climatul era aspru. Astfel, în toamna anului 1833, toate așezările nou-înfiinţate au fost abandonate. Germanii aveau de ales fie să se întoarcă în Boemia, fie să se stabilească într-un alt loc în Imperiul Austriac. Astfel, în acel an, 18 familii din Poiana s-au mutat în casele abandonate din Lindenfeld. Din primele 36 de familii, niciuna nu a mai revenit in Lindenfeld, acesta fiind motivul pentru care locuitorii Lindenfeldului sărbătoreau anul 1833 ca an în care a fost fondată localitatea lor.

Prin 1924, mai multe familii au plecat în Germania. Mulți dintre cei rămași au avut însă de suferit după Al Doilea Război Mondial, când o mare parte au fost deportați în Siberia pe motiv că sunt germani. Ceilalţi, plus supravieţuitorii lagărelor au rămas, au mai venit şi alte familii, satul s-a repopulat aproape în întregime, dar niciodată numărul locuitorilor nu a depăşit 300. În anii ‘80, când comuniştii au început să „exporte” cetăţeni germani, satul a început să se depopuleze, iar după Revoluție a mai rămas un singur locuitor, Paul Schwirzenbeck, care a decedat în 1998, la Caransebeș, într-un accident de mașină, la vârsta de 83 de ani.

Într-acolo mă îndrept. Şi m-am mai interesat câţi kilometri aveam de mers şi cum e drumul până sus. Ni s-a spus – şi bornele de pe marginea drumului au fost de acord cu cifrele – că de la Buchin la Poiana sunt vreo 7 kilometri, iar de-acolo până la Lindenfeld mai sunt încă 4. Eu cred că sunt ceva mai mulţi, parcă am simţit vreo doi în plus, dar asta poate şi pentru că tot drumul e numai curbe şi se merge încet, numai în viteza întâi, fiindcă se urcă întruna. Ne-ar fi prins bine un jeep, dar a trebuit să ne mulţumim cu ce-am avut, o Skoda, chiar dacă era ea cu tracţiune 4×4.

Drumul de la Buchin la Poiana e vechi, dar încă rezistă. Colegul meu, care a fost militar, îmi explică şi de ce: fiindcă nu e asfaltat, ci betonat, acum 50 de ani comuniştii au turnat pe el beton B 300, ca să reziste la traficul greu, chiar şi la şenilele tancurilor, fiindcă Poiana era gândită ca punct de importanţă strategică pentru Armată.

Drumul care taie în două satul Poiana miroase încă a asfalt proaspăt, exact aşa cum mi-a spus primarul Gheorghe Coilă într-un interviu pe care mi l-a dat recent, ceea ce ne ajută, fiindcă ne grăbim. Nu ştiu ce ne aşteaptă în continuare şi vreau să ne luăm măsuri de siguranţă, cel puţin în ceea ce priveşte timpul. Urcuşul începe imediat ce ieşim din sat, iar la prima intersecţie facem dreapta, aşa cum am fost sfătuiţi şi cum arată şi GPS-ul în rarele momente în care telefonul mobil are semnal şi acesta funcţionează.

Totul în jur pare sălbatic şi vechi şi, dacă n-ar fi marcajele făcute de cei de la Via Transilvanica, precum şi bornele sculptate în bazalt, care ne-au însoţit tot drumul, te-ai putea crede în orice an de la facerea lumii până azi. Drumul urcă şi urcă, noi înaintăm cu grijă, aşa că am timp să observ cum vara se retrage elegant, iar toamna se strecoară tiptil pe lângă ea, dar azi merg de braţ, fiindcă, pe de-o parte, totul e încă verde şi e mult, iar pe de alta plouă mărunt, iar uneori cerul e atât de jos încât am impresia că, dacă aş întinde mâna, l-aş putea atinge.

Din când în când, mă opresc ca să fac fotografii. La un moment-dat ajungem pe un fel de platformă, ultima înainte de a lua cu asalt ultimul vârf, şi peisajul de la picioarele noastre ne taie pur şi simplu respiraţia. Fac mai multe poze, ca să am de unde alege, fiindcă lumina nu e chiar cea pe care mi-o doream, şi fotografiez în continuare ceea ce-mi oferă marginea drumului: copaci arşi şi frânţi de trăsnet, borne mai neobişnuite, troiţe mai noi şi cruci mai vechi care, indiferent cât de departe de oameni ar fi, stau mereu în picioare, ori urme de case.

Spre surpriza noastră, prima casă care ne întâmpină în Lindenfeld e nou-nouţă. Are şi o terasă şi ne dăm seama că e vorba despre o pensiune. Nu stă, însă, nimeni acolo, asta dacă nu-i punem la socoteală pe cei doi căţelandri voinici, de munte, şi frumoşi-foc, de care la început recunosc că mi-a fost cam frică, dar cu care, odată ce-am coborât din maşină, m-am hârjonit până la plecare şi care, cu lăbuţele lor pline de noroi, m-au murdărit în ultimul hal, din cap până-n picioare. M-au urmat în faţa fiecărei case sau a ceea ce a fost cândva o casă şi mi s-au tot încurcat printre picioare, când am făcut fotografii.

Cât timp m-am plimbat printre ele, am încercat să-mi imaginez cine a stat acolo, cum arătau oamenii aceia, ce bucurii şi ce necazuri au avut şi ce fel de viaţă au dus, dar nimic care să le trădeze secretele n-a rămas în urma lor. Iar pietrele nu au amintiri.

În ceea ce a fost, probabil, cândva, centrul satului, stă încă în picioare biserica. La intrare, mi-a atras atenţia o placă pe care era scris „În Memoria satului Lindenfeld, 1828-1998”. Era, mi s-a părut mie, ca o cruce pe un mormânt. Mormântul unei aşezări în care, până nu demult, au trăit oameni.

Am apăsat fără prea multe speranţe clanţa uşii moderne, din PVC, dar aceasta s-a deschis, totuşi, imediat. Înăuntru, două cruci, una mare şi una mică, o icoană, o candelă şi o băncuţă, între pereţii albi. Atât.

Ne cam terminaserăm treaba când, din tufişurile din stânga noastră, se aude o talangă, apoi vedem o vacă şi, în urma ei, apare şi tanti Maria Jurchiţa. Are 78 de ani, locuieşte la Poiana, iar vara vine la Lindenfeld cu cele şapte vaci pe care le are în gospodărie. Ne spune că, din toamna anului trecut, aici locuieşte totuşi un bărbat, cam învăluit în mister, din câte mi-am dat seama, mai ales că în ultimul timp nici nu mai vorbeşte cu ea. Ne mai spune că, atunci când a venit ea, în urmă cu 31 de ani, la Lindenfeld erau 37 de case. Acum mai sunt doar pensiunea şi cea în care locuieşte ea vara. Ne mai zice că prin pădure sunt lupi, cu doar câteva zile în urmă aceştia dând iama în oile aflate la o stână din apropiere.

O luăm la vale şi, după doar câteva zeci de metri, pe un deal, dintre tufe se iţeşte o pălărie, sub ea un cap şi apoi o mână care ne salută. Schimbăm câteva vorbe cu bătrânul, dar cum distanţa era mare şi nu ne prea înţelegeam, s-a hotărât că îi e lui mai uşor să coboare decât nouă să urcăm. Era Vichente Jurchiţa, bărbatul Mariei Jurchiţa, are 83 de ani şi 39 de oi pe care le-a scos la păscut. Şi mai are 40 mai jos, la stână. Ne spune că prin sat trec des turişti, „cu toate modelurile, cu ATV-uri, cu ARO, cu motoare mari şi biciclete, şi se duc la Gărâna. Şi mai este unul care stă aici, dar eu nu ştiu ce-i cu el, cu toate că o mai fost pe-aici mai demult. Zice că el o fost unde-i marginea lumii, acolo, în junglă. Aşa ceva nu poţi să crezi”.

Bătrânul ne mai spune că toată viaţa s-a ocupat cu creşterea animalelor, iar în tinereţe, înainte de Armată, a fost solist vocal la Ansamblul „Lazăr Cernescu” din Caransebeş, când şef de orchestră era Laci Perescu. L-am întrebat dacă mai cântă, a spus că nu, „mai probeşte, dar nu mai merge, e bătrân, s-o dus dantura”. Ne descoperim o cunoştinţă comună, pe interpretul de folclor Ştefan Isac, pe care mă roagă să-l salut din partea lui Chentă. Îmi cere o ţigară, îi las mai multe, apoi ne luăm rămas-bun de la Vichente Jurchiţa, de la căţelandrii voinici şi de la Lindenfeld.

Pe drumul de întoarcere m-am gândit că poate ar fi trebuit să iau din sat ceva, orice, care să-mi amintească mai târziu că am trecut şi eu, cândva, pe acolo. Apoi, tot eu mi-am zis că nu am dreptul să fac asta, m-aş fi simţit, cred, ca şi cum, într-un fel, aş fi modificat istoria. Pentru că locul acela, aşa cum e, trebuie lăsat doar la cheremul Timpului şi al Naturii. Fiindcă, m-am mai gândit, dacă n-au amintiri, pietrele de la Lindenfeld pot să aibă planuri de viitor. Şi, de ce nu, să viseze.

Adrian CRÂNGANU