În orice oraş, „Centrul” este punctul de atracţie pentru întreaga comunitate, acolo unde sunt (sau erau) magazinele principale, unde te plimbi cu rost sau fără rost, unde întâlneşti cunoscuţi… Caransebeşul nu face excepţie de la această regulă şi, faţă de copilăria şi adolescenţa mea (de la mijlocul anilor ‘60-’70), transformările urbanistice şi cele legate de obiceiuri s-au modificat mult.

Centrul începea de la vechea şi frumoasa clădire a Policlinicii (pe vremuri Banca), în spatele căreia curgea Ieruga şi se încheia, urmând strada principală, la Parcul Dragalina. De o parte şi de alta a acestei artere se înşirau case mari, cu etaj, toate de-acum naţionalizate. Fuseseră construite în principal de unguri, nemţi şi evrei cu dare de mână, concepute astfel încât la parter să fie prăvălia, iar la etaj, locuinţele. Aşadar, totul purta amprenta austro-ungară, ce se resimţea încă şi în copilăria mea: magazinele de stofe, chimicale, electrocasnice, alimentarele, toate se înşirau unele după altele, în timp ce sus se înghesuiau noii locatari, chiriaşi ce stăteau într-o cameră sau două, cu bucătărie şi grup sanitar pe coridor, „la comun”. Am fost de mai multe ori în vizită la cunoscuţi ce stăteau în aceste locuinţe: de cum intrai pe treptele nu tocmai curate, care duceau la etaj, te întâmpinau frigul, o umezeală rece, eventuale geamuri pe jumătate sparte şi murdare, şi mai ales izurile de ceapă prăjită, de mâncăruri ieftine şi privirile ostile ale câte unui chiriaş în drum spre bucătărie sau toaletă. Naşa mea, doamna D., stătea şi, de-acum cu chirie, în casa părintească, unde pe vremuri fusese la parter prăvălia de bijuterii a tatălui ei, iar acum se afla magazinul de pâine „Spicul”. Aici veneam cu cartela sa cumpăram pâine neagră, dar numai cât ni se cuvenea (!), adică în funcţie de numărul persoanelor din gospodărie. Doamne fereşte să fi pierdut cartela, că rămâneai toată luna fără acest produs!

Naşa mea împărţea bucătăria şi WC-ul cu domnul Mustăcilescu. Acesta făcea cinste numelui: avea o mustaţă neagră, mare, „pe oală”, ale cărei dimensiuni erau invers proporţionale cu cele fizice, căci era mic, tuciuriu, îndesat şi, în plus, întotdeauna morocănos.

Magazinul mi-a rămas în amintire nu numai datorită parfumului de pâine proaspătă, care se simţea până pe stradă, ci şi pentru că aici a fost montată la începutul anilor ‘60  prima firma luminoasă – „Spicul”, scris cu caligrafie de mână. Seara, neonul lumina galben, adăugându-se becurilor de pe stradă. Pe-atunci această noutate absolută în oraş mi s-a părut extraordinară.

Progresul a continuat cu deschiderea alături a primei alimentare cu „autodeservire” (aşa se numea pe-atunci acest tip de magazine). Ce plăcere era să iei la intrare un coş din plastic împletit, să alegi din rafturi conservele şi borcanele (ca de pildă cele cu dulceaţă de nuci verzi, o delicatesă absolută în comparaţie cu calupul de magiun de prune) şi să plăteşti la casă!

Mezelurile, brânzeturile şi dulciurile erau în continuare în galantare separate şi aici erai „la mâna” vânzătoarelor – la propriu şi la figurat. Ceea ce-mi displăcea teribil era faptul că aveau unghiile date cu ojă roşie; acest accesoriu cosmetic era doar apanajul zilei de luni, fiindcă în cursul săptămânii, din prea mult tăiat de parizer, salam de vară şi alte sortimente cu multă grăsime, oja „sărea” şi unghiile erau pe jumătate colorate, pe jumătate în culoarea lor naturală, ba mai erau tivite şi de o bandă cenuşie şi neigienică ce se acumula sub ele.

La dulciuri, pe lângă bomboanele caramel, depozitate în recipiente de sticlă groasă, verzuie, cu capac de lemn, şi care, în treacăt fie spus, erau lipicioase şi tari de-ţi crăpa smalţul dinţilor când le ronţăiai, se vindeau şi lucruri mai fine: cutii de ciocolată ce se deschideau ca o uşă cu două canaturi cu ajutorul a doi ciucuri aurii, table de ciocolată, şi-mi amintesc de ciocolata „Pitic” (un cubuleţ) care costa doar câţiva bani, pentru cazul că mai mult nu aveai de cheltuit, şi… bomboane acrişoare. Acestea erau divers colorate şi fiind foarte tari, le lăsai să se topească încet  pe limbă, iar în urma lor rămânea partea centrală (umplutura), sub forma unei flori cu multe petale. Ca să nu pierd momentul dizolvării acestei „rămăşiţe botanice”, mă postam de multe ori în faţa oglinzii, scoţând din când în când limba şi admirând apoi minunea. Dar  bomboanele acrişoare aveau în limbajul mătuşii mele, cea care mi le cumpăra, şi o funcţie conspirativă: când cerea vânzătoarei, pe care o cunoştea, fiindcă îi dădea bacşiş, „O pungă cu bomboane acrişoare”, aceasta dispărea în depozit şi sosea apoi cu un „cecus” din hârtie groasă şi gri,  în care  se găsea de fapt… drojdie! Drojdia, absolut trebuincioasă la anumite prăjituri, dar mai ales la cozonacul cu cacao „Kugelupf” (fără de care nu era de conceput nicio sărbătoare din casa noastră), era o marfă rară şi imposibil de procurat pe altă cale.

Pe aceeaşi parte, strada continua cu o mercerie, o frizerie, o ceasornicărie şi cu ceea ce în limbajul batjocoritor al vremurilor se numea „Fabrica de popi”, adică Seminarul teologic. Aici învăţau în special băieţii veniţi din satele din jurul Caransebeşului, pentru ai căror părinţi alegerea acestei profesii era ceva sigur, onorabil, bănos şi un salt mare pe scara socială.

Tot pe centru, pe partea cealaltă a străzii, erau câteva magazine şi instituţii de interes deosebit: biserica catolică, parfumeria, farmacia, CEC-ul, „Pomul verde” (restaurant), Casa de cultură… De fapt, seria lor începea cu singura clădire modernă, un bloc cu 4 etaje, unde la parter se afla cofetăria „Macul roşu”, unica din oraş, aşadar cu mare căutare. Blocul era zugrăvit în carouri (!) albe şi maro, având particularitatea, ce îmi plăcea grozav la vremea aceea, că în vopsea erau înglobate bucăţele de mică lucind în lumina soarelui ca nişte mici diamante. „Macul roşu” era „halta” la care mă opream cu mătuşa mea după serbarea de sfârşit de an şcolar, când, cu premiul de cărţi şi diploma aferentă (puse pe masă ostentativ, să vadă chelneriţa cu cine are de-a face!), ne opream la un parfait sau la o îngheţată cu alune şi frişcă. A, ce deliciu, ce bucurie, ce mândrie!

Ruptura de stil creată prin construirea acestui bloc printre celelalte case în stil renascentist, sau eclectic, era oarecum îndulcită de interpunerea parcului. Prin spaţiul liber creat, acesta punea mai bine în evidenţă frumoasa clădire a Primăriei, pe al cărei acoperiş străluceau doi cavaleri în zale din tablă zincată. În mijlocul parcului era o fântână reprezentând doi pelicani alăturaţi, cu ciocurile deschise spre cer, dar pe care cu greu îi puteai desluşi ca atare, fiindcă semănau cu doi iepuri cu urechi lungi şi ciulite. Trecând zilnic pe-acolo, în drumul spre şi înapoi de la şcoală, mă întrebam retoric „de ce tâşneşte apa din urechile iepurilor, că doar aşa ceva nu este firesc?!…”. A durat mult timp până „m-am dumirit” şi, pe când în sfârşit dezlegasem misterul, grupul celor doi a fost înlăturat şi înlocuit cu o grămadă de pietre şi cu un bazin cu motive populare de jur împrejur. Evident, acesta nu se potrivea deloc în acel cadru, dar gustul timpurilor noi îşi punea peste tot amprenta.

Pe latura din stânga a parcului, două clădiri vechi şi frumoase completau peisajul urbanistic: farmacia şi librăria „Ion Creangă”. La cea din urmă vizitele mele erau dese, fiindcă adăpostea atât papetăria, cât şi cărţile mult-râvnite, accesibile ca preţ, în special cele din colecţiile „Traista cu poveşti” şi „Biblioteca pentru toţi”. La papetărie, la început de an şcolar, era întotdeauna coadă mare… Îmi făceam de acasă o listă de cumpărături și o repetam de câteva ori cu voce tare, ca să nu mă bâlbâi când cer caietele. Acest exerciţiu prealabil îl consideram absolut necesar, fiindcă, limba mea maternă fiind germana, nu voiam să mă fac de râs faţă de ceilalţi copii, în cazul că nu aş fi fost suficient de rapidă în exprimare.

În dreapta parcului, strada se continua cu Biserica catolică. Cât de mare mi se părea! Turnul înalt, cu ceas, cu acoperiş de tablă, lucea la concurenţă cu cavalerii medievali de pe Primărie.

La biserică nu mergeam des, ci mai ales de Sărbători. În interior erau două lucruri care îmi atrăgeau atenţia în mod deosebit: Sf. Anton, cu un copilaş în braţe şi care, atunci când aruncai un bănuţ prin fanta cutiei de lemn ce-i servea drept postament, dădea din cap în semn de mulţumire, iar de Paşte, mormântul amenajat ca o peşteră, în care era statuia culcată, în mărime aproape naturală, a lui Hristos. Totul era ornat cu flori de primăvară, iar chipul îndurerat al Mântuitorului, cu coroana de spini şi picăturile de sânge prelinse pe obraz, mă transpuneau în atmosfera festivă premergătoare Învierii.

Parfumeria constituia un loc în care îmi făcea plăcere să intru, pentru că mirosea frumos, iar rafturile de sticlă, cu oglinzi în spate, reflectau sticluţele colorate. Aici cumpăram din puţinii mei bani de buzunar cadourile de Crăciun pentru părinţi: pentru mama, o sticlă bleumarin cu apă de colonie, iar pentru tata o sticlă verde cu glicerină, cu care îşi ungea seara mâinile ostenite după o zi grea de muncă. Şi tot aici mi-am cumpărat primul deodorant, şi singurul posibil, fiindcă nu existau mai multe variante. Parcă îl văd şi acum: un recipient mic, roz-pal, cu miros dulceag, dar ce conta; era o noutate absolută!

Cea de-a doua farmacie a oraşului continua şirul altor magazine: de pânzeturi, de electronice etc. Aici, în farmacia mea preferată, îmi plăcea să port o mică conversaţie în limba germană cu farmacistul cel mai vârstnic şi simpatic, dl E.M., întotdeauna îmbrăcat impecabil şi cu nelipsitul  papion la gât.

CEC-ul era intens frecventat de oamenii din oraş, pentru că banca era rezervată în special tranzacţiilor financiare ale întreprinderilor. La CEC, în funcţie de necesităţi, clienţii aveau la dispoziţie foi de depunere tipărite cu negru şi foi de restituire tipărite cu roşu. Cu acestea, după completare, se prezentau la ghişee, apoi rezolvau restul la casierie. Nu existau carduri bancare, totul era „cash”, pe numărate!

„Pomul verde”, singurul restaurant mai mare din oraş, a fost la început destul de elegant şi… scump. Avea o grădină de vară, cu o mică scenă, unde o formaţie cânta seara „live” muzică uşoară. Prima mea vizită aici s-a produs prin clasa a şasea sau a şaptea, când fosta noastră chiriaşă, Tante P., de-acum emigrată în Germania Federală, ne-a vizitat vara şi ne-a invitat la cină. A doua vizită a fost cu ocazia banchetului de absolvire a liceului. Nici celelalte cunoştinţe ale părinţilor nu-şi permiteau „excentricitatea” de a merge la restaurant, când foarte bine puteai găti acasă. Doar când plecai din localitate pentru mai multe zile şi nu aveai încotro, recurgeai la acest lux costisitor. De altfel, odată cu trecerea anilor şi creşterea crizei alimentare, la „Pomul verde” nu se mai găsea mâncare, ci doar băutură. Devenise un local în care lumina era chioară, era frig, iar interiorul sordid.

La Casa de cultură aveau loc reprezentaţii şcolare, spectacole cu teatrul de amatori din Caransebeş, audiţiile anuale ale Şcolii de muzică, expoziţii de pictură şi, din când în când, sosea Filarmonica din Timişoara cu câte un concert. La unele ne duceau obligatoriu, cu şcoala, la altele am participat ca protagonistă în corul liceului, unde, în timp ce ne dirija, profesorul de muzică ne certa îngrozitor în surdină, cu grimasele aferente, fiindcă niciodată nu ştiam versurile cântecelor, de altfel, în majoritatea lor, patriotice.

Dar cel mai groază îmi era de audiţiile muzicale, când trebuia să cânt la pian, adeseori „la patru mâini” cu profesoara mea şi, oricât exersam acasă, întrucât o făceam împotriva voinţei mele şi fără talent, abia, abia mă descurcam.

În fine, Parcul Dragalina, numit astfel după statuia Generalului Dragalina, rezultată prin topirea statuii lui Franz Joseph, oferea o oază cu verdeaţă, cu copaci seculari, în special platani, şi cu multe bănci. Dar cel mai râvnit loc de odihnă îl ofereau cei doi lei din marmură albă ce îl străjuiau pe general şi pe care nu cred că a existat copil în oraş să nu-i „călărească”. Parcul constituia un refugiu perfect de chiul de la ore, un loc în care să-ţi dai întâlniri „întâmplătoare” sau să treci în revistă lumea care se plimba pe Centru. Era lume multă, în special joia, când, fiind zi de târg, orăşenilor li se adăugau ţăranii de pe sate. Îndată ce terminau de vândut marfa din piaţă, femeile o porneau după medicamente la farmacii, după aţe, nasturi şi panglici la mercerie, după dulciuri pentru copii, neuitând să coboare cele două trepte care duceau în interiorul Bisericii catolice, după principiul sănătos că Dumnezeu e unul, indiferent că erai ortodox sau catolic.

Două „personaje” erau nelipsite din învălmăşeala zilnică: Dudulaci şi Manole. Dudulaci „îşi făcea veacul” lângă Biserica catolică, unde de regulă cerşea. Era înalt, slab, cu un cap mic ca o bilă. Hainele rupte şi murdare îi dădeau un aspect de temut şi, în plus, ţipa gutural sau alerga după copiii care-şi băteau joc de el.

Manole îşi avea „sediul”, adică o lădiţă mică şi un scăunel pe care stătea, în faţă la „Pomul verde”. El era lustragiul: bărbaţi grăbiţi sau străini de oraş puneau piciorul pe lădiţă, Manole scotea periile, crema, cârpele, şi lustruia încălţămintea din piele, căci încă nu se inventase (!) cea din material sintetic. Manole era la fel de mic ca atelierul lui stradal: o claie de păr alb ce încununa o faţă negricioasă extrem de zbârcită completa statura lui de pitic.

Plimbarea pe Centru era un capitol aparte. De obicei, în serile de vară, duminica mai ales, se ieşea la aer, familiile, eventual cu prietenii, mergând agale şi povestind câte ceva în surdină. Nu ştiu ce subiecte se abordau, dar ordinea era clară: doamnele mergeau în faţă, bărbaţii în spate, în grupuri mici de doi, trei adulţi. Când lumea se recunoştea, se saluta, chiar şi de pe un trotuar pe celălalt. Copiii erau educaţi să salute tare şi răspicat „Săru’ mâna!”, indiferent dacă persoana era bărbat sau femeie. Pe mijlocul străzii circulau maşini mari şi mici, unele în direcţia Timişoarei, altele spre Bucureşti; era un du-te-vino intens, iar claxoanele atenţionau pietonii imprudenţi.

Toată lumea se îmbrăca elegant, pentru cucoane fiind şi un mijloc de etalare a garderobei.

Când ajunsesem la adolescenţă, îmi căutam şi eu un motiv să ajung pe Centru, ca să expun câte o rochie de curând primită în vreun pachet din Germania, sau cusută de mătuşa mea, după ultimele reviste de modă „Pramo” din RDG. Savuram privirile admirative ale concurenţei (fete tinere de vârsta mea) sau ale băieţilor mai mari. În timpul anului şcolar, asemenea deplasări erau riscante, pentru că întâlnirea cu un profesor ar fi însemnat să te asculte a doua zi şi să-ţi pună întrebări încuietoare soldate cu o notă proastă. Principiul care sta la baza acestei proceduri era mentalitatea „dacă ai timp de plimbare, înseamnă că ştii tot!”.

Vara, acest pericol nemaiexistând, ieşeam adesea, dar nu cu scopul explicit să văd şi să fiu văzută, ci aşa, pasămite, cu o treabă la un magazin! Cel mai mult savuram săptămânile de început de iunie, când în vitrine erau expuse tablourile cu absolvenţii de liceu, aceştia trecând adesea pe strada principală (ca de altfel şi cei de la Seminarul teologic) cântând „Gaudeamus”. Ce înălţător mi se părea, ce aripi prindeau sufletul şi imaginaţia…

În timp, primarii de „noua orientare”, veniţi în majoritate din alte zone geografice şi care nu aveau nimic în comun cu vechea tradiţie austro-ungară a oraşului, l-au „modernizat” după gustul lor: au dărâmat foarte multe clădiri vechi, au construit blocuri, clădiri supradimensionate, o fântână cubistă în faţa Comunităţii de avere etc.

Când mai ajung astăzi în Caransebeş şi ies pe Centru, le redescopăr de fiecare dată ca pe nişte intruşi neaveniţi şi stridenţi, sosiţi într-o casă veche şi tihnită, căci aşa mi se părea cândva a fi această stradă principală. Pe sub arcul cu nivel de simbol ridicat poate cu bune intenţii, trec acum oameni tineri şi grăbiţi. Din când în când, apare în decor şi câte un pensionar, cu amintiri nostalgice despre ceea ce a fost odinioară, cufundându-se şi irosindu-se, cum spune aşa de potrivit Petru Creţia, „lent ca un fum în spaţiul fals al unei oglinzi”…

Carmen DUGAN