De Romulus Pîrvu am auzit prima dată acum câţiva ani, când, împreună cu muzicologul Dumitru Jompan, şi-a lansat la Casa de Cultură „George Suru” din Caransebeş două cărţi, „Nouă decenii într-un roman” şi „Pe un fir al destinului”, şi tot atunci l-am şi cunoscut. Prima impresie pe care mi-a făcut-o a fost că ştie să povestească, fiindcă are şi ce. Nici nu putea fi altfel atunci când, după spusele sale, în curtea casei lui „creşte” un arbore genealogic, lucru pe care puţini oameni îl mai sădesc astăzi, şi mai ales când rădăcinile acestuia s-au înfipt în pământ acum 1.200 de ani.
Romulus Pîrvu s-a născut în 14 septembrie 1934. Teoretic – ne-a spus el –, asta trebuia să se întâmple la Caransebeş, însă, cum tatăl său, Coriolan Pîrvu, fusese repartizat la Staţia CFR Mureni, din judeţul Mureş, a venit pe lume în Ardeal, unde şi-a şi petrecut primii ani ai copilăriei. În 1938, familia s-a mutat la Caransebeş, iar el a urmat cursurile Liceului „Traian Doda” şi apoi ale Liceului Silvic din oraş, după care a absolvit Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti în 1958. Până la pensionare, în 1996, Romulus Pîrvu a lucrat la Circumscripţia Sanitar-Veterinară pentru Controlul Alimentelor din Caransebeş. Acum, la 90 de ani, locuieşte într-un bloc de pe Str. Racoviţă.
După patru ani de când am scris un articol despre viaţa sa şi întâmplările neobişnuite prin care a trecut, am discutat din nou cu el. Mi-a reamintit că, din partea tatălui, familia sa este una dintre cele mai vechi din Caransebeş. Astfel, spune el, familia Răbăgia, din care se trage Coriolan Pîrvu, a locuit de când ştie el în vechea Cetate Caran. „Nu ştiu de unde au venit şi s-au aşezat acolo, dar bănuim că au venit de prin Macedonia, fiind aromâni, şi s-au oprit aici, iar de la noi s-a umplut tot Banatul de Răbăgia. În timpul lui Soliman Paşa, când turcii au intrat în cetate, i-au răpit doi fii strămoşului meu Răbăgia, aceştia fiind crescuţi la Curtea sultanului, unul ajungând chiar căpitan de ieniceri. Când Soliman a ajuns la porţile Budapestei, l-a lăsat la Caran pe străbunicul meu, pentru a administra cetatea. El a avut doi feciori, iar când turcii s-au retras, a plecat şi el, însă unul dintre fii a rămas aici, ducând mai departe numele Răbăgia în Cetatea Caran”.
După ce a stat puţin pe gânduri, Romulus Pîrvu şi-a mai amintit ceva ce neapărat trebuia să-mi spună. „În perioada domniei lui Mihai Viteazul, unul dintre membrii familiei Răbăgia a luptat alături de el şi a ajuns căpitan în oastea lui. La un moment-dat, domnitorul l-a trimis în Banat ca să mai adune oameni pentru a-şi mări oastea. Strămoşul meu a venit în părţile astea şi a adunat oşteni din Caransebeş şi din Lugoj, şi au plecat pe jos, cum se mergea pe atunci. Au ajuns la Turda cu o zi după ce Mihai Viteazul a fost asasinat, în august 1601, din ordinul generalului Basta, de un grup de mercenari valoni, care l-au surprins singur în cort, fiindcă, fiind un bărbat voinic, domnitorul nu se temea de nimeni. Poate că dacă ajungeau cu 48 de ore mai devreme, istoria României s-ar fi scris altfel”, a mai spus Romulus Pîrvu.
Adrian CRÂNGANU